– trei masive in 6 zile de aventuri – (re)Introducere

Carpatii Meridionali, cei mai inalti munti din Romania. Toate varfurile de 2500m se gasesc in acest lant muntos. Varfuri stancoase, creste semete, lacuri glaciare, intinderi de pasuni, paduri… Privesc harta tarii: pe Valea Prahovei, la poalele Bucegilor este Sinaia –perla Carpatilor, statiune de munte traditionala a tuturor romanilor; apoi, catre vest, la baza Muntilor Cernei sunt Baile Herculane –renumita statiune cu ale sale ape vindecatoare ce erau cunoscute inca de pe vremea romanilor. Din preajma oraselor respective se desfasoara o suita lunga de creste si culmi, lantul Carpatilor Meridionali. Un gand mai vechi tot imi da tarcoale prin ascunzisurile mintii: parcurgea acestor creste, pornind de la Sinaia pana la Baile Herculane. Traversarea Meridionalilor.

O viziune demna de orice iubitor de Munte! O tentatie! O provocare!

Lasand in plan secund expeditiile pe muntii inalti din strainatate, gand la gand cu Andreea hotaram sa abordam Traversarea. Cortul, sacii de dormit, izoprenele, primusul, tingirile pt masa, lanternele, haine, mancare (mai ales mancarea!…), apa trebuie sa le inghesuim in doua rucksace. Da, suntem doar noi doi! Un baiat si o fata, legati prin sentimente, de-o pasiune comuna, care-si propun implinirea unei dorinte, fara a avea motive pragmatice (recorduri de viteza, puncte, sponsori). Doar un Ideal: Traversarea Meridionalilor.

Cap. VI Retezat – Periplu frumos cu o custura stancoasa

4 august 2011

Pornim de dimineata de la IEFS,  agale, la vale, pe sub linia de telescaun.  Ma uit la Depresiunea Petrosanilor, apoi mai departe spre Valea Jiului de Vest. In zare, alte masive ne asteapta sa le strabatem. In timp ce mergeam cu rucksacii in spate, un om binevoitor se ofera sa ne ia cu Dacia sa pick-up („papuc”) pana in Petrosani. Este tot un om de munte, inginer, care a fost o companie agreabila. Asadar, pana-n amiaza, deja „defilam” prin Petrosani. Doi cai carati in bena unei basculante ne privesc cu curiozitate !  Si noi pe ei! Facem un tur prin centrul orasului,   ne delectam cu cateva dulcegarii/placintarii  (mmm-mancare !), apoi ne reaprovizionam bagajele cu cele necesare. Dupa-amiaza ne gaseste intr-un microbuz ce circula spre Uricani. Ma uit cu tristete la degradarea oraselor miniere, candva infloritoare… Insa peisajul oferit de natura este frumos! Desi trecusem de statia terminus, unde legatura noastra auto plecase, soferul (om de treaba !) continua in ritm alert si reuseste sa ajunga din urma microbuzul respectiv, avertizandu-l sonor si vizual. Ne urcam bucurosi in masina si dupa un timp debarcam dincolo de Campul lui Neag, la un pod peste Jiul de Vest.  O luam spre Cheile Butii, unde ajungem nu dupa multa vreme. Fara a ne opri la cabana-motel,  continuam sa mergem intrand putin in chei.  Paraul Butei are un debit semnificativ, si dupa ce am admirat o parte din chei, revenim, intrand pe poteca ce conduce la Cabana Buta. Incepe sa ploua destul de tare, in timp ce urcam prin padure. Nu e tocmai placut, dar asta e… Traseul are o bifurcatie chiar intr-un loc cu vegetatie inalta, insa zaresc semnul si ne indreptam corespunzator (la stanga). Mai tropaim un pic si iesim intr-un drum forestier ce merge catinel la deal spre Buta, pe langa paraul omonim.  Ne intalnim cu o familie ce venea dinspre cabana. Mai trece un biciclist. Toata lumea era in coborare, numai noi urcam. Prin ploaie.  Incet-incet, dupa cateva ore si un urcus final mai accentuat, ajungem la cabana.  E ceva animatie! Ne cazam intr-o camera in care cateva spirite erau cam aprinse (nu din cauza noastra), dar noi ne vedem de-ale noastre. Spre seara suntem deja la somn.

5 august 2011     galben pe fond galben

Ne trezim printre primii din cabana, conform ritmului adoptat in Traversare. Cate ceva ciuguleala, apoi o luam in sus spre Saua Plaiului Mic spre a face un tur in Retezat. Vremea e neguroasa si umeda.  Numai noi plecam pe munte, restul neavand motive de graba. Urcam prin padure, udandu-ne la picioare de la vegetatia mare plina de stropi de apa. Dar nu e o problema! Nu dupa mult timp iesim in Saua Plaiului Mic.  Printre jnepeni, cativa cai pasc linistiti.  De aici, noi coboram spre Poiana Pelegii. Este un plafon coborat ce nu ne permite sa vedem varfurile din zona.  Pe o punte cam fragila trecem paraul Bucura,  apoi ne distram pe seama unui indicator din poiana respectiva.  Aici e lume multa, animatie, corturi stranse, talmes-balmes ! Noi continuam sa urcam spre zona inalta a masivului.  Pietrele din poteca sunt alunecoase de la umezeala si cam patinam pe alocuri.  Un tip solitar ne-a insotit pana am ajuns la Lacul Bucura, optand apoi sa ramana pe-acolo. La Bucura, aceeasi atmosfera, animatie, fosgaiala pe langa corturi.  Noi luam o pauza de masa langa izvorul din zona, primind o cutie de pateu si paine de la colegii de munte salvamontisti (niste oameni buni!). E negura, dar nu ploua. Dupa ce ne-am mai pus burtile la cale, incepem sa urcam pe un umar spre Vf Peleaga.  Incet-incet, printre si pe lespezi mari si grohotisuri, castigam altitudine.  Iesim in zona somitala, de unde urcand inca un sector stancos,  ajungem pe Vf Peleaga  cel mai inalt din Retezat (2509 m). Facem cateva poze, un etnic maghiar pozandu-ne pe amandoi alaturi de drapelul Romaniei. Peisajul in jur mai da semne de vizibilitate, zarind astfel Vf Papusa, Capul Vaii Rele si Vf Mare.  Stam un pic pe ganduri pe ce traseu sa continuam, dat fiind ca vremea nu era tocmai potrivita. Decidem s-o luam totusi spre Vf Papusa, mergand apoi pe Custura Papusii. Ne-ar fi fost mult mai simplu sa coboram pe-o cale mai facila, dar traseul ales era clar foarte tentant! In fond nu am venit sa bifam varful (spre obtinerea vreunui punctaj), ci in toate actiunile noastre doream sa facem ceva cat mai frumos! Asadar, coboram abrupt de pe Vf Peleaga, admirand crestele stancoase din zona.  Apoi, privind la Taurile Vaii Rele (stanga)  si la Taul Ghimpele/Peleaga (dreapta),  am luat-o la picior spre Vf Papusa.  Urcusul sustinut, pe lespezi, ne conduce pe Vf Papusa (2508m),  al doilea ca inaltime din masiv. E negura deasa si incepe sa ploua… O vreme „optima” de parcurs stancoasa Custura a Papusii!… Ca atare, fara zabava, ne angajam pe traseul respectiv.  Printre lespezi si pe grohotisuri, linia traseului urmeaza o creasta frumoasa. Dupa o vreme coboram in Fereastra Custurii, unde e curent.  Vag, printre neguri zaresc Taul Peleguta. Urcam apoi pe creasta care inca este abrupta. Insa cu timpul se mai domoleste treaba, aparand o alta problema: marcajul cruce galbena este foarte slab si se confunda cu lichenii galbui dezvoltati pe stancile cu marcaj. Galben pe fond galben, combinat cu ceata si locuri largi, ecuatia „perfecta”! Cu busola in mana si atenti la orice mic detaliu de teren sesizat, inaintam spre SE.  Astfel mergand cu precautie, ajungem pe Vf Custura.  Undeva in jos zaresc lacurile omonime.  Suntem doar noi doi, singuri, dar bucurosi ca am ajuns cu bine si aici! De pe Vf Custura, marcajul banda rosie (mult mai bine intretinut) ne va conduce la Saua Plaiului Mic. Ceturile se mai ridica, permitandu-ne sa vedem in jurul nostru. Privirea mea e indreptata inspre Godeanu,   care insa e invaluit in neguri… In timp ce mergeam, trecem printr-o turma,  dar ne descurcam cu cainii. Apoi, trecand prin Saua Plaiului Mic, am revenit la cabana. In noapte, retraiam prin vis frumosul si ineditul nostru circuit in Retezat, gandind insa la ce continua sa urmeze…

Cap. VII Godeanu – O piatra de incercare

6 august 2011

Dimineata frumosa la zi de Sarbatoare –Schimbarea la Fata. Andreea are o pofta de mancare grozava: 2 portii de omleta si alte bucate. Eu sunt incantat ca vremea e buna, ca am trecut deja de ultimele varfuri de 2500m din Traversare, dar am si oarece emotii cu privire la itinerariul nostru in continuare. Niciunii din cei din zona nu mai calcasera prin Godeanu. Am cautat sa aflu cateva detalii de la cabanier si de la un „cunoscator” salvamontist, dar primul nu mai fusese „de 25 de ani”, iar al doilea era cam certat cu cartea si cu notiuni privind reprezentarea in teren. (Ulterior, dupa ce am parcurs traseul mi-am dat seama cat de mult (nu)stia acel „cunoscator”…) Asadar, cu harta si busola, si mai ales cu incredere in noi si in bunul Dumnezeu, am pornit la drum.   Re-urcam in Saua Plaiului Mic,  unde aceeasi cai pasteau linistiti. Un indicator vechi ne releva un fapt incurajator privind distanta pe creasta pana la Baile Herculane.  De data asta zarim paisajele si varfurile frumoase ale Retezatului.  Asadar, o luam printre jnepenisuri mari pe Culmea Dracsan.  Mergem pe plaiuri largi,  trecem pe langa o cotineata, apoi urmeaza o ruptura de panta.  Coboram, trecand pe langa un izvor (La Bolborosi), de unde luam apa. Apoi urcam pe un scoc pietros  pana intr-o portiune plana de teren (Albele).  De acolo vedem frumoasa si impunatoarea Piatra Iorgovanului.  Traseul merge de-a coasta o portiune,  urmat de urcus. Ultima portiune pana pe varf e mai incordata, fiind iesita din poteca de culme. Asadar ajungem pe Vf Piatra Iorgovanului, de unde peisajele sunt cuprinzatoare.  Calcarul acesteia ne dezvaluie forme frumoase.  Revenim in traseul de culme, mergand mai departe. In fata vedem Stanuletii Mari si Mici pe langa care urcam,  dupa ce in prealabil am trecut printr-o sa (in sa era un starv mancat de lupi…). Inca ne mai aflam in Retezat. Lasam pe partea dreapta Stanuletii Mari si Mici, indreptandu-ne intr-o usoara coborare spre o sa:  Curmatura Soarbele, in care gasim un stalp la care ne oprim.  De aici incepe Masivul Godeanu. Traseul debuteaza cu un urcus spre Vf Piatra Sturului.  Problema e ca incep sa se lase negurile.  Marcajul e slab devenind foarte slab, dispus pe lespezi la distanta. Trecem printr-o stana cu caini, dar ciobanii sunt vigilenti. Silueta varfului ni se dezvaluie impresionant prin ceata.  Mergand mai departe, trecem de Vf Paltina.  Intr-o perioada de vizibilitate, vedem in fata-dreapta Platforma Borascu.   Traseul continua pe sub un versant inclinat spre dreapta,  urmand apoi o curba de nivel spre dreapta. Gasim apa in niste scoace de unde ne mai realimentam. La scurt timp, trecem printr-o herghelie de cai salbaticiti.  Armasarul-lider, de culoare alburie, e cam nevricos. Parca s-ar da la mine! Andreea il domoleste,  dar herghelia trece in goana printre noi. Apoi brusc, caii se intorc inapoi tot in goana, speriati de ceva. Liderul cerceteaza zona, dupa care se intoarce si el, luand-o la galop. Ideea e ca noi ne indreptam tocmai inspre directia care pusese pe fuga 20 de cai… Constienti de un pericol prezumtiv, am inceput sa facem zgomot, Andreea sufland in fluierul din dotare de la rucksac; desigur, continuam sa mergem inainte, urcand pantele inclinate ale Vf Galbena.  S-au lasat iar negurile si traseul de culme e sinuos. In timp ce mergeam, intalnim succesiv vreo 4 starvuri de oi mancate de lupi. Si nu par a fi mancate prea de mult!… Gandindu-ne ca noi suntem oameni buni si nici lupii n-or fi nebuni, am continuat sa mergem, cu emotii evident. Eram numai noi doi, in ceata, pe o culme cu starvuri recente de oi… Ma orientez cu busola si harta, cautand sa mentin directia buna de mers. Incepe sa se insereze si negurile sunt tot mai dense. La un moment dat am trecut pe langa un izvor (de unde ne-am luat apa), apoi am intalnit o piatra pe care foarte vag se distingea un marcaj vechi banda rosie, dispus orizontal si cu doua sageti in capete. Un semn bun care ne confirma ca suntem pe directia potrivita, in conditiile in care nu mai intalnisem marcaj de cateva ore. Iesim intr-o zona mai larga, in care gasim cateva momai din pietre. Luam decizia ca sa ne oprim si sa cautam un loc potrivit de cort, lucru care a ridicat probleme nefiind intr-o zona tocmai adecvata. Coboram in dreapta pe o panta ce nu se prea domolea. Andreea se opreste, eu mai cercetez inca, dar revin. Incepem sa instalam cortul, amenajand, ca doi ingineri ce suntem, o platforma de pietre. La adapostul cat de cat al unui jneapan si amplasat pe mica platforma de pietre, cortul nostru prezinta o inclinatie semnificativa.  Il ancoram cat putem de bine, punem pietre de jur-imprejur, reusim sa facem o treaba care s-a dovedit trainica. In fata noastra pe versantul opus, intr-un moment de vizibilitate, am deslusit zona Borascu Mare (dupa cum am identificat pe harta). In cort toate lucrurile o iau la vale, inclusiv noi. Totusi gasim o mica treapta pe care putem cat de cat sa ne stabilizam. Noaptea decurge intre alunecari succesive alternante cu opriri pe treapta respectiva… Odihna „placuta” !

7 august 2011     Muntele ascuns

Ne trezim devreme, ca de-obicei, de data asta fiind nevoiti si de conditiile in care am dormit. Izoprenele, sacii, toate sunt ghemuite in partea de jos a cortului. Bine ca nu ne-am rasturnat ! Au tinut ancorarile noastre si platforma! Pana sa iesim afara, nadajduiam intr-o vreme mai buna, cu vizibiliate. Insa cand am iesit… … neguri peste neguri! Cu toate astea, am strans cortul, bagajele si am reurcat in culme. Aici pe langa ceata mai batea si vantul!  Am refacut si inaltat cele 3 momai, ca sa avem un reper clar. Apoi am analizat cu mare atentie harta si busola. Mi-am dat seama ca suntem in culmea principala, pe flancul sudic al Caldarii Borascu Mic. Insa continuarea traseului era foarte dificila, intrucat vizibilitatea era mult diminuata (cvasi-inexistenta). Am inceput sa mergem in directii presupuse bune, dar ne dadeam seama ca nu e bine, dupa coborari si reveniri in urcusuri accentuate. Am mai mers pana la „sageata-dubla” ca sa ne incurajam ca suntem pe drumul bun macar in acest loc. Am urcat pana pe varful din zona (nu are nume pe harta de care eu dispun), unde vantul batea si mai tare. Cateva ore intregi ne-am invartit, parcurgand (cu rucksacii in spate) urcusuri si coborasuri succesive… Nu eram rataciti, stiam unde suntem, dar nu puteam continua traseul. Si totusi… a iesit Soarele si la noi!, rasplatindu-ne tenacitatea cu care am cautat traseul bun, dezvaluindu-ne frumoase peisaje (inclusiv Vf Gugu).  In aceste conditii, dandu-ne seama unde erau problemele in orientare, am pornit degraba inspre Vf Micusa.  Sub varful respectiv am gasit izvor,  si… un stalp de marcaj ruginit. A fost ultimul stalp de marcaj de pe parcursul intregii Traversari (desi traseul inca mai continua mult). Mai in vale se vedea o stana cu acoperis albastru.  De la izvor, am continuat sa urcam cam o jumatate de ora,  ajungand la Lacul Scarisoara.  Aici este un loc bun de campare, care insa pentru noi, la acel moment nu mai era prioritar. Dupa o mica oprire, am urcat in culmea principala,  unde am intalnit o momaie. Din pacate, negurile iar ne-au luat urma si ca atare am recurs la harta si busola. De data asta a fost mai bine reusind sa mentinem directia buna pe o culme larga. Se ridica iar negurile, dezvaluindu-ne o aparitie inedita: Vf Gugu !  Facem cateva fotografii, suntem bucurosi! Apoi continuam intr-un urcus ce ne conduce pe Vf Piatra Scarisoarei  (veche borna de hotar amplasata chiar pe varf). Reapar negurile… Coboram pe un plai si auzim latrat de caini. Strigam cat putem la ciobani, unul dintre ei trecandu-ne prin turma si explicandu-ne cat de cat traseul in continuare. Eram in zona Seii Matului si trebuia sa fim atenti, intrucat apareau cateva variante adiacente ce ieseau din culmea principala. Cu busola in mana, am mers mai departe intr-o zona mai ingusta de creasta, ajungand la un izvor situat sub culme. Dupa ce am luat apa, risipindu-se negurile, am urcat in culme pentru a cauta sa vedem detalii. O aparitie impozanta iesea dintre neguri; uitandu-ma cu atentie la elementele relevate de harta, m-am lamurit: este Vf Godeanu!  Am revenit la Andreea si am pornit impreuna pe culme.  La un moment dat am ajuns la niste stanci megalitice  (conturate in ceata). Am mai cercetat un pic zona mai departe  si am decis sa ne oprim.  Locul era mult mai bun de campat fata de noaptea precedenta,  fiind plan, situat chiar pe culmea principala.  Nu exista izvor in apropiere, dar mai aveam ceva apa. Seara,  la cort, dupa o supa la primus, Andreea mi-a povestit cum citise despre Gugu si Masivul Godeanu ca in jurul zilelor de 4-6 august acest munte „se ascunde”. In perioada asta tocmai ne aflam noi in Godeanu si simtisem din plin ce insemna acea „ascundere”… Noaptea, sub un cer plin de stele, am observat in departari luminitele barajului de la Lacul Iovan  apoi am privit la silueta Vf Godeanu. 

8 august 2011 tinutul cainilor

Dimineata insorita si senina!  Mancam, strangem cortul, rucksacii in spate si la drum. Din vale, in stanga, o turma de oi avansa spre culme. Insa noi deja pornisem pe culme.  Ocolim pe stanga doua varfuri secundare, vazand apoi in stanga Lacul Godeanu.  Traseul de culme ocoleste Vf Godeanu prin dreapta. Eu doresc sa urc pe acest varf, in timp ce Andreea prefera sa tina poteca. Stabilim sa ne intalnim in saua la care urca poteca, in ocolul varfului, fiind totusi in vecinatate. Ca atare, eu abordez vioi urcusul, incurajat de vremea buna.  Andreea a trecut pe langa cativa godaci de mistret! Ajung pe Vf Godeanu,  delectandu-ma cu perspectivele desfasurate: spre Gugu, Moraru, Piatra Scarisoarei    apoi Vf Tarcu cu statia meteo  si in departari Masivul Cernei  spre care ne indreptam. Nu zabovesc si incep sa cobor spre poteca de culme. Intre timp, dinspre Valea Raului Ses urca destul de repede o turma cu multi caini. Auzisem ca-s probleme cu stanele din aceasta zona, dar nu ma asteptam sa fie atat de mari… Cainii sunt foarte agitati, iar ciobanii (3 la numar) sunt nepasatori. Eu strig din toate puterile (si am o voce rasunatoare!) la ciobani sa-si domoleasca cainii. Acestia nu au nicio treaba, nici nu se sinchisesc. Pe masura ce coboram, cainii (10 bucati mari) vin sa ma inconjoare. Insa eu profit de avantajul terenului si ma ridic pe versantii varfului. Intre timp, Andreea vine pe o alta parte ca sa reusim sa facem jonctiunea. Eu strig in continuare la ciobani, deplasandu-ma totodata spre Andreea. Fiind mai sus, cainii totusi nu au chef sa mai urce, preferand sa stea la baza. Reusim sa ne reunim. Andreea fusese deja muscata de 2 caini, de mai multe ori, in timp ce alti doi ii sareau in spate, muscandu-i rucksacul !!!!  Practic ea a trecut prin furia haitei de fiare cu 4 caini efectiv in spate, plus ceilalti 6 care mai erau. Si asta sub privirile nepasatoare si lipsite de elementara compasiune umana a ciobanilor. Din pacate, exista si astfel de infractori in randul pseudo-ciobanilor, care nu fac decat sa dezonoreze breasla lor si care constituie un real pericol pentru drumeti. Situatia a fost foarte delicata, Andreea prezentand plagi deschise la picioare, doua dintre acestea fiind destul de adanci (cicatrice). In zona nu e semnal gsm, dar oricum nu era de folos. Ma intreb cata rautate sa existe la acei ciobani astfel incat sa nu aiba o umbra de compasiune fata de doi drumeti care nu i-au deranjat cu absolut nimic, singura lor dorinta fiind sa poata sa-si continue traseul. Vorba ceea: lupii nu-s nebuni/ sa manance oameni buni; dar pe oamenii rai…? Cu toate astea Andreea s-a doftoricit cu ce avea prin trusa medicala si incet-incet am reluat parcursul. Oare cate fete in situatia ei ar fi continuat? Mergand in zona obarsiei Raului Ses (Furca Sesului),   am dat in alta stana. Cainii iar au sarit insa ciobanul a fost mai prompt. Ne-a spus ca acei ciobani sunt mai ciudati… Trecem pe la un izvor in care Andreea isi spala ranile.  Apoi o alta stana ne iese in cale, dar sunt numai magari.  Incepem sa urcam spre Vf Olanelor,  cautand sa ocolim o stana. Nicio sansa! Un caine-juma’de buletin da alarma si dulaii ies la atac! Ciobanii intervin totusi… Trecem de varf (ramane in dreapta) indreptandu-ne spre Curmatura Olanelor. O alta stana este in drum. Un nene binevoitor pe care-l intalnim ia o coada de sapa si ne insoteste prin stana. Continuam sa mai mergem, ajungand in Curmatura Olanelor.  Aici este „frontiera” geografica dintre Masivele Godeanu si Cernei. Facem un popas. Privim in urma spre Godeanu, precum si inainte; Andreea parca se simte ceva mai bine!

Cap. VIII Cernei – Culmea care nu e simpla

Dupa ce ciugulim cate ceva, pornim iar la drum indreptandu-ne spre silueta masiva a Vf Dobrii.  Incepe un urcus zdravan, pe care incet-incet, trecand prin nenumarate afinisuri,  il razbim. Ocolim o turma ce ramane in dreapta noastra. Trecem pe la o momaie mare de lespezi,  apoi spre dreapta si dupa putin timp, urcam pe Vf Dobrii  –cel mai inalt din Masivul Cernei. Suntem bucurosi! In fata se desfasoara culmile acestui masiv. Ma orientez pe harta, dandu-mi seama ca trebuie sa urmam culmea care se desprindea in dreapta (SV),  in stanga fiind o creasta adiacenta celei principale (Mlaci). Prin urmare coboram de pe Vf Dobrii indreptandu-ne spre Vf Cailor. In saua premergatoare este o turma de oi ai caror caini pun la pamant un biet culegator de afine. Strig la cioban si trecem fara probleme.  Continuam traseul pe culme, trecand de Vf Cailor. In zona erau niste oi negre cu cainii de rigoare, dar care nu ne-au simtit. Este Soare si frumos, vizibilitate deplina!  Alta viata! Traseul pe culme continua intr-un alt urcus la un varf intermediar.  Parcursul (cam in marea majoritate) se desfasoara prin afinisuri, fiind destul de obositor;  i-am zis „zapada-de-vara”. In continuare insa avem de urcat pana pe Vf Bandiolu (momai).  Apoi coboram.  Mai in fata, in dreapta se desprinde o culme semnificativa. Consult harta si-mi dau seama ca traseul pe culmea principala e cel ce se indreapta spre culmea din stanga (SE). Suntem in zona Vf Babei. La un moment dat trecem printr-o „portita” marginita de doua lespezi,  apoi urcam, tot prin afinisuri, in creasta  (afinisurile ii tot deschideau Andreei ranile provocate de caini…). In timp ce mergeam pe culme,  cativa caini ciobanesti alearga inspre noi. Insa abandoneaza, fiind in urcare. De parca duceam dorul cainilor de stana! … Urcusul continua pana ce iesim la momaia cu patrat rosu din vecinatatea Vf Baldoveni.  Aici creasta devine mai ingusta, cu oarece stanci.  Mergem in continuare.  Oboseala ne tot incearca si apa ne e deficitara. La capatul acestei creste, culmea prezinta o noua inflexiune, spre stanga. Ne oprim pt un popas. Observam ca traseul urma sa strabata o zona mai plata (deasupra obarsiei Vaii Iauna),  ca mai apoi sa continuie cu alte varfuri. Ne decidem sa campam in zona plana. Dar mai intai, observand o turma de oi in deplasare pe-acolo, am vrut sa vad incotro se indreapta nemaidorind alte evenimente neplacute. Vazand ca nu-s probleme, am pornit la drum, coborand in zona plana respectiva. Locul e bun de cort, asa ca ne punem pe treaba.  Andreea gaseste un izvoras sub culme. Desi debitul e foarte mic, intr-o jumatate de ora ne-am refacut provizia de apa! Spre Amurg admiram peisajele invecinatilor Munti Mehedinti,  in timp ce razele Soarelui ne „scalda” din plin cortul.   Mancam. Andreea face febra din cauza muscaturilor cainilor. Eu ii ofer ceai fierbinte, cautand s-o ajut. Odata cu lasarea intunericului, adormim dupa o zi plina. Dar… … in timp ce dormeam, ne trezim in tropait de animale ce se indreptau inspre noi. Dupa tropait deduc ca-s animale grele; se mai aude un fel de ranit in pamant. Mistreti!, mai ales ca Andreea vazuse unii dimineata. Mi-e teama, suntem doar noi doi, singuri, intr-un cort, amplasat in locuri cam neumblate… Vorbim abia soptit; Andreea imi recomanda sa ma culc la loc, dar ce pot dormi cand aud cum rama langa cort? Ca atare, ma incalt, ma imbrac, sa fiu pregatit. Andreea ma intreaba pentru ce ma pregatesc? Eu ii zic „sa fim pregatiti pentru orice”! Andreea incepe sa faca zgomote, inclusiv strigand imperativ animalelor: ”pleaca de-aici !” Nimic. Gandesc un plan de atac: un bat eu, un bat Andreea, si la un semn, iesim in forta! Deci dau semnalul, trag rapid fermoarul si iesim in tromba din cort, cu betele in fata. Surpriza! Sunt trei cai care pe langa pascut, aveau obiceiul sa zgarme in pamant. Ce cautau ei noaptea?, de ce aici? sunt deja alte chetiuni… Ma dau la ei, caii se duc mai incolo si ma bag in cort la somn. Andreea mi-a zis ca peste noapte caii au revenit din nou langa cort, zgarmand si pufaind chiar in dreptul meu, dar eu dormeam intr-un somn mult prea adanc… 

9 august 2011      atat de aproape si totusi atat de departe

Ne trezim intr-un frumos Rasarit de Soare!  Cei trei cai (cal, iapa, manz) stateau linistiti langa cortul nostru. Cred ca ne-au pazit! Facem pregatirile de dimineata, gandind ca nu mai avem mult pana iesim din munte. Poate la pranz suntem in Herculane sa mancam ca-lumea… Iluzii! Asadar, pornim cu elan pe traseu, indreptandu-ne spre varful mare din fata.   La un moment dat, trecand pe sub Vf Vlascu Mare, in timp ce urcam strabatem zone cu ienuperi inalti in care ne afundam.  Iesim intr-o creasta mai stancoasa cuprinsa intre Vf Vlascu Mic – Vf Zglivar.  Problema e ca apar ceturile in creasta.  Continuam sa mergem in directia culmii, lasandu-ne sub Vlascu Mic.  Cat pe ce sa calc pe o vipera! Vremea se strica, bate vantul si vizibilitatea e scazuta datorita negurilor.  Ajungem intr-o sa, unde pasteau niste cai. O luam la dreapta pe o poteca, gandind ca ocoleste vreun varf pe curba de nivel. Intalnim un izvor unde luam apa. Reluam parcursul dand peste un caine ciobanesc ce vrea sa dea alarma. Nu apuca fiindca Andreea a fost mai iute, zvarlindu-i o piatra ce l-a pus pe fuga! Continuam sa mergem o vreme pe poteca, pana cand din ceturi zarim … un acoperis de casa! (Studena)  Nu e bine ! Am iesit din culmea principala. Suntem tristi amandoi, nu am vrea sa se termine asa… Ne gandim si decidem sa revenim inapoi in sa. O luam in urcus, trecand iar pe la izvor, iesind in sa. Aici e vant si ceata. Insa suntem hotarati sa mergem strict matematic pe culme. Aceasta continua intr-un urcus accentuat, care combinat cu vantul nu e tocmai placut. Tot urcam pana ajungem pe Vf Iutii (momai).  Culmea coboara apoi, dar nu foarte mult. Pe masura ce inaintam, ceturile se mai risipesc, dezvaluindu-ne in zare ceea ce asteptam demult: Arjana!    Prindem viteza, parca! Trecem de un varf, indreptandu-ne in coborare spre Vf Cusmita. Observam ca acolo e o turma de oi. Avand in vedere experientele din ziua precedenta, ne burdusim bine cu pietre, in mana avand fiecare cate un bat cu care sa sustinem flancurile. Falanga MAC-ilor e pregatita pentru „asediul de la Cusmita”! Pe masura ce inaintam, apare un caine care insa trece alert si la distanta de noi. Abia dupa ce s-a indepartat, ne-a privit si a luat-o mai departe la „trap”. Avea el treaba lui! Prin urmare trecem fara probleme pe sub Cusmita, intrand intr-un sector impadurit  ce conduce in poiana din Saua Prislop.  De aici reintrand in padure, intalnim marcajul banda rosie. Nu l-am mai vazut demult! Urcam accentuat prin padure,  dar stim ca sutem pe drumul cel bun. Iesim in gol in apropierea Arjanei.  Vremea s-a indreptat, e Soare si cald. Arjana isi etaleaza frumusetile! Inca un urcus si iata-ne pe culmea Arjanei.  Merg putin in dreapta, apoi o luam inspre stanga, pe creasta,  mergand cu grija (inclusiv sa nu dam peste vreo vipera). Zona este foarte frumoasa si spectaculoasa!  Traseul de creasta  ne conduce pana pe Vf Arjana, unde ne oprim pentru contemplatie.  Ne imbratisam fericiti! A fost cu peripetii parcursul, dar a meritat din plin! Peisajele sunt cuprinzatoare, vedem in apropiere Muntii Mehedintiului dincolo de Valea Cernei,  dar privirile ni se indreapta in urma, catre zarile de unde venim.  Iar unde ochii nu mai pot sa zareasca, intervine mintea care-si revarsa imaginile cu varfurile, crestele si locurile pe care le-am strabatut zile intregi ca sa ajungem pana aici…

Ma uit in directia Bailor Herculane.  Incet-incet ne repunem in miscare. De pe Vf Arjana, traseul continua cu o creasta calcaroasa ingusta si aeriana,  care cu rucksacii nostri mari in spate, e mai delicat de parcurs.   Mai apar cateva grohotisuri si iesim la baza Arjanei.  In continuare patrundem in padure angajandu-ne intr-o coborare abrupta, printre copaci doborati si vegetatie.  Dupa cca o ora sarim un gard intr-o faneata.  Suntem in catunul Dobraia. Iesim la un drum de caruta ce ne plimba prin pitoreasca asezare;  la un moment dat mai privim spre Arjana  in timp ce mergem spre vechea bisericuta din sat.   Apoi coboram tot mai alert spre Valea Cernei, ajungand langa o moara de apa.  In vecinatate apare podul suspendat peste raul Cerna, pe care-l trecem,  iesind bucurosi la drumul national. Final

S-a lasat seara in Baile Herculane. Un baiat si o fata, ce vin de departe, ajung la statuia lui Hercules si se imbratiseaza strans.  Apoi fata, bucuroasa, pune mana pe capul de leu din soclu. Intr-un loc oarecare unde ne-am oprit sa mancam, un cunoscut ne saluta. Ce mica-i lumea!  Ne reunim cu totii la o masa. Dupa vreo ora, ne indreptam spre cocheta gara a Herculanelor,  in care ne suim in trenul catre casa. Somnul da frau liber cotloanelor mintii…  Au fost zile intregi de mers, cu rucsacii in spate, pe Soare, pe ploaie, prin vant, prin neguri, in care nu de putine ori ne-a incercat oboseala, setea, foamea. Pornind de la Sinaia am strabatut masivele Bucegi, Piatra Craiului, Fagaras, Capatanii, Parang, Retezat, Godeanu si Cernei. Fiecare creasta parcursa, fiecare varf urcat are povestea sa. Toate au o anumita semnificatie.

Arjana ramane de referinta! Varful, creasta, dar si coborarea in Dobraia. Pentru noi doi aceasta a fost incununarea reusitei parcurgerii Traversarii Meridionalilor! Iar popasul la statuia lui Hercules a constituit finalul pe masura expeditiei noastre! In acea seara, leii din soclu ne-au fost dedicati.  Pentru noi doi Traversarea Meridionalilor a devenit realitate. 

Videomontajul Traversarea Meridionalilor part 2 (include si III)

Colectia foto a acestui articol

Mihail Cernat

Prima parte a expeditiei este relatata in jurnalul Traversarea Meridionalilor .

A doua parte a expeditiei este relatata in jurnalul Traversarea Meridionalilor II .

Mai puteti citi si Epilogul Traversarii Meridionalilor .

Exista o facilitate de a urmari toate activitatile de pe acest blog (postari de jurnale, stiri, etc) prin inscrierea adresei Dvs de e-mail in casuta de jos a paginii blogului („follow”) .