In urma turei noastre (eu si Andreea) desfasurate pe Creasta Zaganu – Gropsoarele, in conditii de iarna aspra, cu zapada mare, negura, ninsoare si vant (jurnalul este aici), doresc sa evidentiez cateva aspecte.  De la bun inceput, noi planuisem sa mergem pe acest traseu. Mai fusesem de cateva ori, iarna, stiam despre ce-i vorba. Nu era vorba de ceva „de bifat”, ci de a re-parcurge un traseu care ne-a placut. Reprosurile exprimate de diversi indivizi ce nu au nici pe departe pregatirea noastra montana sau comentariile tendentioase ale unora ce-si doreau acest traseu, precum vulpea cu strugurii, denota multa invidie, rautate si prostie. Pentru noi doi abordarea acestui traseu in conditiile respective a fost ceva din categoria „fiindca exista”.
Trebuie subliniata vointa si tenacitatea necesare pentru a urca din Cheia, pe Zaganu, apoi a parcurge Creasta Zaganu – Gropsoarele, in conditiile de zapada mare, negura, ninsoare. Este o actiune temerara, in care noi doi ne bazam unul pe celalalt, avand incredere reciproca. Faptul ca am reusit sa urcam pe Vf Zaganu mergand apoi pe creasta ajungand pana pe Vf Gropsoarele, depasind dificultatile aparute si in conditiile meteo deficitare, constituie un aspect ce nu poate fi neglijat.
Noi doi am fi avut alternativa de a merge direct la Cabana Ciucas prin Valea Berii, stand apoi acolo, la caldura si comfort. Noi am ales calea traseului pe Creasta Muntelui.
Cativa indivizi „de la caldurica” cu multa lipsa de bun simt (ca sa fiu elegant in limbaj!) si-au exprimat tot felul de pareri tendentioase la adresa noastra, aratandu-le caracterul josnic si meschin.
Daca vantul ar fi indepartat negura cat se ne luam directia de parcurs, foarte probabil ca am fi ajuns la Cabana Ciucas.
Insa important e ca am strabatut traseul: Cheia – Vf Zaganu – creasta – Turnul de Arama – Vf Gropsoarele. Prin forte proprii.
Noi nu ne-am ratacit, stiam exact unde suntem, a fost optiunea noastra de a ne opri pe Vf Gropsoarele.  Este o mare diferenta intre ratacire si oprire. Noi doi ne-am oprit la Vf Gropsoarele, precum trupele ce inainteaza in campanie si care innopteaza in cetate. „Cetatea” noastra era un mic lacas, cel sapasem cu pioletul in zapada pana dadusem de pamant, cu scopul de a ne mai adaposti un pic de viscol. „Cetatea” noastra mica era un loc cunoscut, nu un loc de-aiurea.
As vrea sa evidentiez si tenacitatea celor doi tineri de la Salvamont, care au venit la noi, pe schiuri. Am continuat apoi sa mergem impreuna, insa noi mai lent fiind pe bocanci.
Un alt aspect ce merita evidentiat este spiritul de camaraderie montana dat de prietenul Dorin Cristea. Acesta a actionat corespunzator situatiei date. In acelasi spirit doresc sa-l evidentiez si pe Dan Vasilescu, care a anuntat la randu-i formatiunea Salvamont. Celor doua persoane le multumesc inca o data! Si desigur lui Goe si Sergiu.
In concluzie, eu nu doresc sa arat ca traseul parcurs de noi a fost o „mare” realizare, dar nici nu poate fi considerat un esec. A fost un traseu parcurs in conditii deosebite de iarna, finalizat cu bine.  Citind relatarea mea, cei care „fac-munte-pe-tastatura” probabil ca vor comenta tendentios, dar cei incercati in mersul pe munte, precum si cei cu gandirea limpede vor intelege…

Doamne Ajuta !

Mihail Cernat