tura alpina de referinta in perioada interbelica
inclusiv actualmente este o tura de initiere in alpinism

De cand am aflat, din cartile Inaintasilor in domeniul montan, de Valea Seaca a Caraimanului, am dorit sa o parcurg. Dorinta o aveam, cu coechipierii dornici de explorare, era mai complicat. Fiindca marea majoritate vrea sa mearga fix la tinta. Cu cineva care a mai parcurs traseul si cunoaste. (Pai de unde sa castige bani si ghizii!) Bifeaza si gata!

Eu dintotdeauna am fost autodidact. In marea majoritate a traseelor pe care le-am parcurs. Cu cartea „lui Cristea” in rucsac (carte greuta, consistenta!), cautam sa interpretez reperele care sa ma conduca la traseu. Intr-o tura depistam intrarea, in alta mai avansam cateva saritori, cautand sa mentin linia traseului. La Seaca Caraimanului, pas cu pas, avansam; Saritoarea cu Scoc m-a intins putin, mai ales ca nu eram obisnuit cu expunerea. Fiindca, da, toate traseele alpine de grad mic prezinta pasaje foarte expuse. Riscul unor accidentari grave este mult mai ridicat din aceasta cauza fata de trasee de alpinism amenajate cu simtul raspunderii.
Eram foarte hotarat, efectiv asteptam weekendul si vremea buna (rezonabila, fiindca foarte buna se intampla extrem de rar!) sa continui. Seaca Caraimanului nu-mi dadea pace! Am ajuns sa pornesc singur in continuarea aflarii parcursului. Ceea ce implica trecerea saritorilor la liber, neasigurat deloc (fiindca nu aveam coechipier). Am depasit Saritoarea cu Scos si cele care mai sunt de la intrare, trecand singur si de Saritoarea lui Zangur. Toamna frumoasa era la acea vreme. Ajunsesem in Poiana Mare. Spre surprinderea mea, am fost ajuns de un grup trei persoane, unul fiind cunoscand traseul. Si ei au fost surprinsi cand m-au vazut singur. Din acel moment s-au schimbat datele problemei ! In fond cine nu doreste o mana intinsa de sprijin ? Asa ca m-am alaturat lor si am continuat impreuna. Tancul Uriasului de care citisem, acum treceam prin preajma siluetei sale impresionante. Se mergea bine! Insa ziua de toamna, era mai scurta, traseul e lung, asa ca atunci cand am ajuns la Braul Portitei, a trebuit luata o decizie. Evident, ca toti ne doream prin Hornuri! Insa trebuia bine chibzuit. Asa ca varianta de continuare a fost prin Valcelul Mortului (denumire neincurajatoare, insa traseul este semnificativ mai simplu fata de varianta prin Hornuri). Pentru mine personal era o bucurie, fiindca avansasem in cunoasterea acestei vai de abrupt. Am iesit la Crucea Eroilor, de unde am coborat pe Jepii Mici (via Brana Mare a Caraimanului) in Busteni. Am prins ultimul tren spre Bucuresti.

A mai trecut ceva vreme, pana cand am format o echipa, cu inca doi baieti. Dornici de cunoastere, un nucleu alpin spre devenire. Intre timp mai castigasem experienta. Asa ca am revenit si am abordat Hornurile Vaii Seci (a Caraimanului). Saritoare dupa saritoare, pas cu pas, urcam si simteam bucuria explorarii. Saritoarea Mare ne-a dat ceva batai de cap sau de inima (sau ambele!) fiindca nu stiam ca o cordelina de lungime „traditionala” nu este suficienta! Asta e, cand cauti singur sa descoperi drumul spre inaltimi. Am ajuns la Braul de sub Streasina, stiam (din carte) ca de-acolo se simplifica treaba, evident, daca stii pe unde s-o iei! Am stiut, fiindca la acel moment cred ca stiam descrierea traseului pe de rost. Astfel ca am iesit la Crucea Eroilor. De data aceasta parcurgand Hornurile Vaii Seci !
Bucurie, veselie, chiar daca am iesit la ceas de seara. Ce mai conta un tren pierdut? Nimic! O dorinta veche se materializase.

Am coborat la lanterne, pe Jepii Mici (evident), apoi ne-am lungit pe bancutele din gara Busteni. Pana la primul tren din zori de zi.

Apoi, an de an am tot strabatut traseul prin Seaca Caraimanului. Prin diversele variante, dar mai ales prin Hornuri. Fiindca un pasionat nu merge sa bifeze! Ala e un „vanator-de-trofee”! Un pasionat merge ori de cate ori se poate in locurile care-i plac!

In timp, interactionand cu diversi oameni din domeniul montan, am observat un aspect: sunt destui erijati alpinisti, cu pretentii, autoproclamati cunoscatori, care nu cunosc exact traiectoria vaii si elementele caracteristice de teren. Si, ca niste „adevarati erijati” se contreaza cu incapatanare sustinand afirmatii gresite. Iar lucrurile acestea se intampla si la alte trasee din Bucegi.
Desigur, in fata unor elemente clare, pana la urma „erijatul” cedeaza. Chiar daca nu-si recunoaste „infrangerea” ca deh .. orgoliul e mare !

Pe mine, personal, ma intereseaza Cunoasterea. De aceea citesc, de aceea caut sa inteleg; de aceea caut sa transmit mai departe informatii temeinice. Desigur, sunt multi care prefera o adunatura cu iz montan intr-o carciuma (pardon „pub” de centru), unde berile dilueaza din plin inconsistenta prezentarii. Sau niste poze scalambaiate, dar care nu indica absolut nimic concret. Dar „dau bine la ochi”!
Asta e! Nu cautam sa schimbam lumea! Inteligenta a fost, este si va fi intotdeauna o valoare speciala. Mica, evident! Calea spre Cunoastere , desi pare la indemana, nu este intotdeauna cea mai usoara.

Mihail Cernat

Recomandam
articol Valea Seaca a Caraimanului – Hornurile –

post scriptuum. Am folosit cateva imagini din articolul omonim, intrucat la momentele la care fac referire in acest material, fotografiile erau pe film negativ, ascunse in cotloane uitate prin vremuri.