CUTREMURUL din 4 martie 1977

copil fiind, suficient de mare cat sa realizez ca este o problema majora, dar destul de mic cat sa ma sperii pentru toata viata, de atunci inainte… De parca la o astfel de stihie ar mai conta varsta ! … cutremurul din 4 Martie 1977 Vineri seara. Un film bulgaresc, monoton, vizionat la un televizor alb/negru pe lampi. Doar eu si cu tatal meu. Mama mea citeste in alta camera, iar frate-meu doarme.

Ora 21:20

Blocul incepe sa se zgaltaie, un vuiet infundat se aude. Suntem intr-un bloc turn, la un etaj suficient de inalt.
Suntem in Bucuresti.
Mobilele se misca prin casa, bibliotecile se rastoarna, cartile zboara prin camera, ghivecele cu flori se pravalesc prin casa. Tatal meu se repede si-l ia in brate pe frate-meu; cade cu el in mijlocul camerei; mama se ridica si fuge pe scari; eu stau sub tocul usii privind incremenit ceea ce se intampla. Oglinda se desprinde din perete intr-un zgomot acut. Se rastoarna televizorul, iar radioul cel mare, de lemn, salta in peretele opus.
O fisura se contureaza intr-unul din peretii locuintei, apare alta in tavanul sufrageriei.
Doamne NU ne lasa !

Se opreste cutremurul.
Iesim afara, vecini imbracati sumar, in pijamale; cineva bate disperat in usa liftului, a ramas blocat. Tata se duce pana in apartament sa ne mai aduca haine; e frig! Mama este ingrijorata; dinspre Policolor se vad lumini suspecte, iar masini de pompieri gonesc intr-acolo. E o intreaga platforma chimica in zona cu materiale inflamante.
Ne retragem toti copii din bloc la un vecin de la parter. Lumini de lumanari. Curentul, gazele si apa sunt oprite. Adormim cum putem.
A doua zi incepem fiecare sa urcam la etajele unde locuim. In apartamentul nostru este un dezastru. Dar este INTREG! Mama se apuca de ordine.
Intre timp auzim ce devastat este Centrul Bucurestiului: blocuri daramate, oameni morti, sinistrati, durere, jale. Aflam de Toma Caragiu, Alexandru Bocanet (cu a lor ironie a sortii!), Doina Badea.
Blocurile Dunarea, Atlantic, Casata sunt la pamant. Lizeanul este partial scufundat.
Dar cartierele noi au rezistat!

Duminica dimineata. Ne trezim , dupa ce dormisem cu totii in dormitor.
Venise Bunicul nostru de la Moldova, de la cateva sute de km distanta. Nu stia nimic de noi, comunicatiile cu Bucurestiul erau paralizate.
Dupa un drum de macadam ce l-a strabatut pe jos, apoi cu rata ce l-a dus la tren, cateva ore cu trenul, apoi iar pe jos in Bucuresti, de la Gara de Nord pana la noi in Balta Alba.
Cand a vazut blocul nostru in picioare, Bunicul, om al Bisericii, si-a facut o cruce mare.

Multumesc, Doamne !

Mihail Cernat

Anunțuri

Despre mihaicernat

pasionat de munte
Galerie | Acest articol a fost publicat în concept. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s