Deseori citim despre faptul ca o persoana sau o echipa de oameni a „cucerit” vreun varf de munte.

Chiar asa este ?

Omul acela a venit, s-a „luptat” cu varful, l-a „cucerit”, … apoi ? L-a luat acasa ?

Dar despre cei care cad in aceasta pseudo -lupta ce putem spune ?

„Au cazut in batalia pt cucerirea varfului x …”

Stimati iubitori ai Muntelui si Naturii, noi, oamenii, suntem niste umili trecatori pe cararile si traseele muntilor. Muntii sunt acolo, vesnici. Noi de-abia daca putem patrunde un pic in tainele acestora.
Ar trebui sa ne bucuram, dar sa fim smeriti atunci cand reusim sa atingem un varf.
Da, sa-l atingem ! Doar asta facem, ii atingem varful ! Si asta cu ingaduinta Muntelui si a Divinitatii.

Apoi ?

Apoi cautam sa ne intoarcem cu precautie, fiindca accidentele cele mai dese se intampla la coborare… Ne bucuram cand ajungem acasa, in compania celor dragi care ne asteapta. Intotdeauna tremura cineva, chiar daca aparent parem singuri: parintii, persoana iubita, prietenii, camarazii de munte, un cunoscut, un necunoscut care te stie de undeva, din umbra …

Fericirea ?

Tine doar o clipita. Atunci, acolo, sus, pe varf. Mai revine din cand in cand, precum un vis.

Si cucerirea ?

Cuceriti ramanem noi, de frumusetile Muntelui, de maretia Acestuia, de reusita, de esec, de dorinta de a reveni, de sansa de a fi ajuns acolo.

Muntele va fi intotdeauna mai sus decat noi, muritorii…

Mihail Cernat